Apă rece cu dulceaţă

Archive for the ‘Ilmenau’ Category

This has definitely been the year of studying abroad.
This has been the year when I stayed at the same table with people from the whole world; the year when I ate Spanish, Mexican, Italian, Hungarian and Argentinean food (and Thüringen bratwurst, of course! ); the year when I visited some friends in Italy, I talked on Skype with friends from Spain, I read about adventures of students in Turkey and Japan; the year when I lived in the same house with three Chinese people. And much more.
For me, this was unbelievable.
There were so many pieces of life, all joined in only five months as an Erasmus student at Technische Universität Ilmenau, Germany.
I thought that some of you might also be interested in the idea of making studies abroad. And besides all the stuff you might have read about living and studying in another country, there are the stories of real people that might give you the feeling of how it is to be an international student.
That’s why I asked some friends in Ilmenau to share their views.
Let’s wait for their reply!

 

 

 

 

 

Motto: Jette: Lucru nemţesc, dom’lee..

Inainte de a pleca in Germania, ma gandeam sa-mi fac licenta despre cultura organizationala germana si influenta ei asupra eficientei. Altfel spus, cum gandesc ei de le merge totul bine. Ajunsa aici, mi-am dat seama ca problema nu era asa de savanta cum incercam eu sa demonstrez.

Nu-ti trebuie cine stie ce ancheta sociala ca sa vezi cum gandesc oamenii din tara asta al carei nume e sinonim cu calitatea. E de ajuns sa iesi pe strada ca sa afli secretul: bunavointa muncitorului simplu. Bunavointa si functionar public, ar fi deja o asociere inadecvata in Romania. In schimb, in Germania se intampla. Tanti de la Kaufland iti va ura mereu o seara sau un weekend placut, si asta cu zambetul pe buze chiar si la al 200-lea client. Mai mult, o sa te intrebe daca e totul in ordine daca te vede ca te uiti nedumerit de ceva. Doamna de la biblioteca se va uita mereu prin 3 cataloage dupa numarul de telefon al profesorului care are cartea care iti trebuie tie. Controlorul de tren cel mai probabil iti va scrie pe o hartie unde trebuie sa cobori si la ce linie sa te duci, daca te vede ca nu intelegi.

Nu zic ca in Germania totul e perfect. Nu, au si ei intarzieri la trenuri sau tot felul de alte proceduri ciudate. Deosebirea e ca ei incearca sa rezolve problema, in timp ce functionarul roman e tintuit intr-un “nu pot”, “nu stiu”, “intrebati mai sus” perpetuu.

M-am gandit ca poate e si din cauza atitudinii noastre fata de muncitorul simplu. Poate punem presiune asupra lor, gandind ca..e numai o vanzatoare. In schimb, aici pare un fel de recunoastere reciproca a meritelor. Tu stii ca vanzatoarea te ajuta cumva sa le pui copiilor bunatati pe masa, ea stie ca munca ei e respectata ca atare, ca are un rol in societate. Si atunci ea isi face munca cu seninatate, iar tu pleci de la Kaufland cu sentimentul ca traiesti intr-o lume asa cum ar trebui sa fie. Senina.

Asa ca postul asta e pentru toate doamnele de la Kaufland, pentru tipa de la Plus care m-a asteptat cand mi-am uitat portofelul acasa, pentru bruneta de la Mensa, pentru fata simpatica din ceainarie, pentru soferii de pe masinile DHL..Asta ca sa stiti ca nemtii nu-si fauresc calitatea in laboratoare ostile, in care lucreaza ei singuri, ca, doar asa stim, nemtii sunt reci, nu? Nu. „Lucrul nemtesc” se naste din seninatatea si daruirea omului simplu fata de munca pe care o face.

Alaltaseara, petrecere cu spaniolii. Bine, spaniolii, mexicanii si columbienii, dar imi vine sa le spuni spanioli la toti. Sunt calzi. Au un fel foarte firesc de a trece peste barierele unui “Ce faci?” conventional si de a vorbi ca de la om la om. Se entuziasmeaza, gesticuleaza, povestesc, zambesc si te invita din ochi sa continui. Sunt interesati de ce le spui si de actul vorbirii in sine, poate asta e cel mai important. Nu priviri in pamant, nu ochi care trec prin tine. Imi place sa-i ascult vorbind. La fel cum imi placea in Madrid sa ma intreb ce tot vorbesc babutele alea pline de viata pe care le vedeai mereu de brat pe strada, aranjate si sporovaind vesele.

Si pentru ca simt, pentru ca isi simt viata asta, latinii canta. Sunt mandri de tarile lor si se vede asta prin toate cantecele pe care si le stabilesc din ochi intre ei. Te pot face sa tropai si sa te intrebi cum de-ti tin palmele si picioarele ritmul ala isteric. Sau te fac sa tremuri, cand incepe Carmen Ruiz Ruiz sa cante ceva triiist, tragic chiar. Au si ceva tragic in ei. O tanguire, un strigat amar pe o frunte incruntata de flamenco.

Am venit in Germania pentru o cultura diferita. Sa dam piept cu nemtii aia reci, sa vedem ce-i de capul lor. Dar asta am gandit-o toti, toti latinii. Asa ca, paradoxal, in inima Germaniei suntem tot noi cu noi, cei cu sangele iute.

In grupul Erasmus din Ilmenau, limba oficiala este spaniola. O vorbim toti. Ei repede si sasait. Noi, mai mult cu inima.

(Filmuletul e de la ziua mea..De multe ori auzim expresia „o data in viata face omul X ani”. Da, numai o data va face 12, 15, 80, asta e o banalitate. Eu as spune nu ca o data in viata faci 21 de ani, ci ca numai o data in viata poti avea parte de o serenada de ziua ta.. Gracias!)

Sunt stari pe care le simti numai cand esti plecat, stari pe care nu le-ai fi ghicit acasa.

Eram cred in prima saptamana in Ilmenau si hoinaream pe strazi sa descoperim ce si pe unde a mai facut Goethe. (Pe multe cladiri din Ilmenau poti sa citesti ca acolo a stat o zi Goethe, sau a luat pranzul candva, sau alte asemenea. Ca reactie, se zice ca e un restaurant in varf de munte care afiseaza curajos: Aici nu a locuit Goethe!). Glumesc. Mergeam sa vedem oraselul. Abia ne dezmeticisem dupa mutare si vestea ca vom coabita cu chinezoaicele. In ziua aia ne-am cumparat toate paturici. Pufoase si vesele. Nu stiu cata nevoie aveam intr-adevar de ceva sa ne punem pe pat sau cat era nevoia de a avea ceva al tau in camera aia in care totul era inchiriat.
Paturica era ca sa fie acolo, ca sa fie a ta.
Pentru ca sentimentul ala reconfortant de viata de hotel nu e potrivit pentru 6 luni.

Cheia mea se potriveste la un apartament de chinezi.

In primele zile ma enerva ca gateau prea..mirositor. Acum s-au mai potolit, dar prajesc castraveti! Sau prajesc carnea in zahar. Sau mananca niste chestii greu identificabile, ca niste ciuperci sfrijite. Bineinteles, nu lipseste Maria-sa orezul, pentru care au niste gadget-uri speciale de gatit, care arata ca niste porcusori.

Ca tot veni vorba de tehnologie, Ni, colega mea, are pana si un aparat special care sa dea miros frumos in camera. Nu, nu e suport dintr’ala de aprins ulei aromat, ci e ca un fel de rasnita/ robot de bucatarie in care pune apa si asta incepe sa fiarba si ies aburi aromati. Dar e frumos, ca ma simt intr-o casa de om cand intru si miroase asa.

Cu Ni vorbesc foarte putin, desi mi-ar fi placut sa mai aflu de viata ei. Ea nu stie multa engleza, iar cunostintele mele de germana pot sustine momentan numai conversatii de prezentare, pe care, nu-i asa, nu se cade sa le ai in fiecare zi. Vorbirea lor chineza e ca un suierat. Ni-haaa..asta pot sa identific foarte des. Si un fel de scancete si sunete inabusite. Sa nu mai spun ca R-ul din numele meu e sfortarea fonetica suprema pentru ei. Chiar m-au intrebat intr-o seara daca nu am cumva vreo porecla mai usoara..le-am spus ca nu si am ramas pentru totdeauna o aproximativa “Hanuca”.

In rest, colega mea chinezoaica este indragostita de cosmetice, asa ca de la ea am aflat pentru prima data ca exista site-uri cu gene false. Si ea mi-a dat prima mea masca de fata cu alge adevarate.

Mai sunt doi baieti in apartament.

Unul din ei e Hui, despre care nu-mi dau seama daca ma place sau vorbeste cu mine doar ca sa-si exerseze engleza. Oricum, chiar ii admir de cand mi-am dat seama ca pentru ei, ca sa invete o noua limba, trebuie sa invete un nou alfabet!

Celalalt e Kedi, care e suficient de simtit incat sa se dea speriat la o parte din calea mea cand intru in bucatarie, dar nu de-ajuns incat sa nu-si mai lase cratitele cu mancare cateva zile pe aragaz.

Nu stiu cum e la ei in China cu intretinerea, dar oamenii astia nu sting lumina dupa ce ies din camera. Daca o sa ii invat asta in 6 luni cat stau cu ei, se cheama ca sunt un om implinit.

(Asta, si sa-i invat pe restul strainilor ca nu Budapesta e capitala Romaniei)

Overall, colegii mei chinezi sunt draguti.

Chiar si asa, sper ca pe viitor cheia mea sa o nimereasca mai bine.